Iti aminteşti de picnicurile de modă veche? Eu da. Ei spuneau: „Ne întâlnim cu toţii in parc sâmbătă la ora 16.30, adu-ţi mâncare iar noi aducem ceaiul cu gheaţă”. Dar dacă ai fi ca mine, ai fi ajuns acasă în ultimul moment. Când erai gata să-ţi împachetezi picnicul, tot ce-ai fi găsit în frigiderul tău ar fi fost nişte resturi vechi şi de ajuns muştar pe fundul borcanului ca să te murdăreşti încercând să-l scoţi. Şi exact două bucăţi de pâine veche ca să meargă cu ea. Aşa că ţi-ai fi făcut sandwich-ul din resturi, l-ai fi împachetat într-o pungă veche şi te-ai fi dus la picnic. 

Când a venit timpul să mănânci, ai stat la marginea mesei şi ţi-ai scos sandwich-ul. Dar cei care s-au aşezat lângă tine au adus un ospăţ. Femeia era o bucătăreasă bună şi a muncit întreaga zi ca să pregătească pentru picnic. Ea avea pui prăjit şi fasole fiartă, salată de cartofi, rulouri de casă, roşii tăiate felii, murături, măsline şi ţelină. Şi pe deasupra două plăcinte mari cu ciocolată de casă. Astea au fost puse acolo lângă tine în timp ce tu stăteai cu sandwich-ul tău din resturi. 

Dar ei ţi-au spus: „De ce să nu punem totul împreună?”, „Nu, nu pot face asta. Nici nu pot să mă gândesc la aşa ceva,” ai murmurat tu jenată, cu un ochi la pui. „Ei, haide, e de-ajuns pui şi plăcintă, totu-i de ajuns. Şi nouă ne plac sandwich-urile din resturi. Hai să punem totul împreună”. Şi aşa ai făcut; stând acolo şi mâncând ca un împărat, când venise-şi ca un calic. 

Într-o zi mi-a fost clar că Dumnezeu îmi spunea un astfel de lucru mie. „De ce nu iei ceea ce ai şi ceea ce eşti şi Eu voi lua ceea ce am şi ceea ce Sunt şi vom împărţi împreună”. Am început să văd că atunci când am pus ce aveam şi ce eram sperând a fi ceea ce El este, m-am împieticat de compromisurile de-o viaţă. 

Câteodată mă gândesc la mine, dorind să împart cu Dumnezeu. Când mă gândesc cât de puţin aduc eu şi cât de mult aduce El şi mă invită să împărţim, ştiu că ar trebui să strig de bucurie, dar sunt atât de plină de înfiorare şi de uimire încât abia pot vorbi. Ştiu că nu am deajunsă dragoste sau credinţă sau har sau îndurare sau înţelepciune, dar El are. El are toate aceste lucruri din belşug şi El îmi spune: „Hai să punem totul împreună”. 

Consacrare, negare, sacrificiu, dedicare erau tot felul de cuvinte grele pentru mine până când le-am văzut în lumina împărtăşirii. Nu este cazul să dau cu piciorul în tot ce am, considerându-L pe Dumnezeu copilul cel mare din vecini, care vrea totul pentru Sine însuşi. El spune: „Tot ce am Eu este la dispoziţia ta, tot ceea ce Eu sunt şi pot fi pentru o persoană, voi fi şi pentru tine”. 

Când gândesc aşa, mă amuză să văd pe cineva alergând prin viaţă ţinându-se de punga veche cu acel sandwich din resturi înăuntru spunând: „Dumnezeu nu-mi va lua sandwich-ul!. Nu, domnule, acesta este al meu!” Ai văzut vreodată pe cineva aşa – atât de sărac – jumătate mort de foame, totuşi ţinându-se de draga-i viaţă. Nu că Dumnezeu ar avea nevoie de sandwich-ul tău. Problema e că tu ai nevoie de puiul Lui. 

Ei bine, continuă – mănâncă-ţi sandwich-ul din resturi, cât de mult poţi. Dar când nu mai poţi suporta lipsa de gust şi de culoare, când te saturi să-ţi conduci viaţa pe cont propriu, făcând-o în felul tău şi căutându-ţi toate răspunsurile de unul singur, când încercarea de a acumula, a ţine, a prinde şi păstra totul prin puterea ta devine o povară prea grea, sper să-ţi aminteşti că nu trebuie să fie aşa. Ai fost invitată la ceva mai bun, o ştii. Ai fost invitată să împărtăşeşti din adâncul fiinţei lui Dumnezeu.” 

de Bob Benson